Miercuri, Ianuarie 9, 2008, 07:31 PM 

Oameni si... oameni
     media: 5.00 din 2 voturi

"Timpul vietii ni-i scurt
Hai sa-l facem curat
Traiesc unii din furt
Altii doar din ce-au dat.
Sunt saraci si bogati
Lasii scuipa pe prag
Voi ce-n lumina zburati
Pan' la cer va urcati
Pe spinari de noi sclavi.

Pe pamant avem de toate
Si mai bune si mai rele
Si-nchisori si libertate.
Ce-am putea si nu se poate
Si noroi si stele.

( Mircea Vintila - Pamantul deocamdata)
Ma tot intreb de ceva vreme ce se intampla cu noi, cu noi, oamenii, cu noi, cei ce traim pe aste meleaguri faine, atat de batute si incarcate de istorie scrisa si nescrisa, deopotriva. Cu totii am observat, chiar daca unii dintre noi ne incapatanam sa negam, faptul ca ceea ce caracterizeaza locuitorii acestui spatiu geografic, si chiar pe cei "ce s-au dezis" - ce considera ca pot fi altceva sau cu totul altcumva decat au fost lasati pre pamant - ei bine, ca specificul este cu totul diferit si special fata de specificul altor natii, care par la un moment dat sa creeze un intreg, un continuum. Ce cauta, bunaoara, o tara cum este Romania, situata in fostul spatiu dacic, asa-zisa "oaza de latinitate", unde nu s-a incetatenit vreodata latineasca, unde populatia nu s-a considerat vreodata in aproape 2000 de ani, latina, un spatiu rupt, unde crestinismul ca principiu si evolutie religioasa, exista cu mult timp inainte de Iisus Hristos si cu atat mai mult, inainte de initierea cultului, ce cauta, asadar, un popor, o natiune izolata de atata amar de vreme, atat cultural, folcloric si lingvistic, in ceea ce se numeste astazi "uniune europeana"? Este doar o problema demna de luat in considerare si nicidecum nu intentionam a lansa o disputa politica sau alimentarea unor interese si puncte de vedere extremiste, ultranationaliste samd.
Pe de alta parte, cum se face, ca in acest minunat spatiu - considerat unic prin diversitate, frumusete si mod intact de pastrare a integritatii traditionale, culturale, chiar si teritoriale - apar din ce in ce mai multi oameni, organizatii si interese ce nu coincid deloc, uneori cu mentinerea nici macar uneia dintre integritatile mai sus mentionate.
Precum preabine stiu cei ce ma cunosc, cat si cei ce nu ma cunosc decat foarte putin, umblu destul de mult. Spre rusinea mea, nu am a avut, in ultimul timp starea pentru a si scrie despre ceea ce vad si aud. Articolul de fata, a luat nastere, insa, in faza de proiect mental, in aceasta vara. Am avut norocul sa nu lucrez decat sezonier si sa nu am niciun fel de obligatii care sa ma lege de oras. Asadar, am plecat pentru 3 saptamani intr-o tura in munti Patriei. Am acoperit o zona destul de mica fata de ce ne-am propus initial, fiindca planul mare cuprindea Muntii Apuseni, Masivul Retezat, iar in incheiere, Piatra Craiului si Bucegii. Insa doar Apusenii si Retezatul au ramas pana la sfarsit. Ceea ce consider ca am realizat in tura asta? Am cunoscut oameni, am vazut locuri ce nu mi-erau cunoscute, am aflat lucruri despre mine.
In Muntii Apuseni, am gasit prieteni, cehi, sloveni, romani de peste tot, hoti, oameni ce nu cunosc cuvinte ca "buna ziua", "ciao", "salut", oameni cu masini straine si echipament prost, oameni cu echipament de prima mana si fara bun simt, dar si oameni faini, cu echipament sau nu, cu masini sau nu, insa cu multa intelegere, simtire si respect pentru locurile prin care trec dar si pentru oamenii pe care ii intalnesc.
Atunci cand nu am avut, am primit mancare atat in Padis, cat si in la Buta, bere, palinca, tigari - peste tot, incepand cu zona Padis, Cabana Buta, Varful Peleaga si incheind cu Cabana Pietrele. Ospitalitate am primit, deasemenea, dar si alte lucruri... la care poate ca nu ma asteptam sau poate doar nu mi le doream. Am stat astfel sa ma intreb, ce defineste omul, si chiar daca ar fi sa fiu acuzat de rasism extrem... ce defineste "Omul"?
Pe cand eram in creier de munte si nu mai aveam mancare aproape deloc, am primit conserve, ardei, rosii si gem de caise. Cand, pe varful Peleaga, intre nori, la 2509 m, ajunsesem sa fumam o tigara in doi, eu si cu mandra, am primit o jumatate de pachet de Winchester de la un om pe care il vedeam atunci pentru prima oara.
Cand am coborat, prin Saua Bucurei, spre Pietrele, am trecut, infiorati, pe langa ceea ce stiam ca trebuie sa fie Refugiul Gentiana. Am aflat cu stupoare ca de 5 ani s-a transformat subit prin cumparare, in proprietate privata si Cabana Gentiana. Pana aici, n-ar fi nimic rau, fiindca spatiul din jurul cabanei era foarte curat si bine intretinut. Ceea ce ar fi trebuit, se pare, sa consider, "greseala mea", dupa toate normele noi in vigoare, ar fi faptul ca l-am intrebat pe cabanier urmatoarele: cat este pretul pe noapte (Raspuns: 10 RON), care a fost pretul pentru care a cumparat fostul Refugiu Gentiana (Raspuns: 100.000.000 ROL in 2002) si intrebarea de rezistenta: Daca se intampla sa nu am bani sa platesc si nimeresc, noaptea, pe ploaie si pe ceata la actuala "cabana", mi se acorda macar un acoperis deasupra capului , daca nu un pat? (Raspunsul nu poate fi reprodus, datorita incoerentei, lungimii si cuvintelor cu totul necuviincioase prezente in cadrul sau. Am plecat de la Gentiana intr-un val de vorbe si
expresii ce intrec pana si maiastrele cuvinte ce se rostesc in cartierele marginase ale Bucurestiului. In aceeasi seara insa, la Cabana Pietrele, am cunosc oameni de lume si de viata, am primit cate o bere, palinca si tigari, fiindca urmatoarea sursa pentru fumatori se afla in primul sat, la 2 ore de mers. Cei doi ne-au primit in camera lor sa stam la o poveste si o palinca, si chiar sa mai sadem cu ei inca 2-3 zile, sa umblam pe vai si varfuri, sa povestim despre ce am trait si despre ce ne-am dori sa traim. Am refuzat insa, caci ne propusesem sa ajungem in oras, chiar in seara aceea.
Pe drumul de intoarcere, am stat la ocazie Simeria si ne-o luat un ungur, tirist. Omul nu stia decat limba-i muma, nicidecum romana, engleza nici atat, o rupea insa putin pe germana. Am reusit totusi sa comunicam, noi l-am servit cu suc de portocale iar el ne-o servit cu salam picant si pita. Nu am vorbit prea mult; am parte, de cativa ani, de oameni cu care ma inteleg excelent si imi face placere sa-i intalnesc, doar ca nu avem ce vorbi.
Ce as mai putea adauga altceva? Oare exista doar oameni sau ne este dat sa cunoastem oameni si... Oameni?

Miercuri, Noiembrie 1, 2006, 11:30 AM 

Pozele din Mălăieşti, 21-22 octombrie 2006
     media: 5.00 din 3 voturi


























Marti, Octombrie 31, 2006, 10:47 AM 

Strajerul de pe Jepii Mici
     media: 5.00 din 2 voturi

Acum vreo 2 săptămâni, am plecat cu un prieten din Bucureşti să urcăm în Caraiman. Vremea se anunţa foarte frumoasă, nu ninsese încă deloc, deci era sigur că vor exista mulţi "turişti". Am urcat foarte încet în ziua aceea, mai mult decât bătrâneşte, aşezându-ne des la vorbă pe câte o piatră sau privind pereţii stâncoşi ce ne flancau. Dar a meritat, fiindcă nu plecasem să batem recordul, ci mai mult să privim şi să admirăm.
La un moment dat, cu vreo 20 de minute înainte să ajungem la trepte, prietenul meu s-a oprit brusc. Eu l-am privit surprins, neînţelegând ce a păţit. Mi-a aratat cu degetul pe peretele drept al văii, sus, pe stâncă o formă bine definită, imposibil de confundat - statura unui om, sculptată în stâncă. M-au trecut fiorii. Am început să analizăm, să ne mişcăm de la dreapta la stânga pentru a-l vedea din unghiuri diferite, gândidu-ne că poate felul în care umbrele pică pe stâncă ne joacă feste, deşi dacă stăm să ne gândim la distanţa la care ne aflam, la dimensiunile mari ale "obiectului", la acea oră din zi şi cu vizibilitate maximă, era imposibil să ne înşelăm. Am scos si aparatul foto, ca sa putem studia şi acasă ceea ce am văzut.
Am inceput să mergem mai repede pentru a ajunge mai aproape această minunată formaţiune stâncoasă, dacă îi putem spune aşa fără să jignim nici reprezentarea şi nici Artistul.
De acum însă imaginile vorbesc de la sine. Oricine poate vedea (nu fără imaginaţie, însă) statura impunătoare, îmbrăcată în mantie, cu cuşma de dac şi părul lung, având capul uşor plecat ca şi cum ar privi la cei care vin de jos, pe vale, şi cu mâinile ferme odihnindu-se calme pe sabie sau pe o bâta de baci. Este uimitoare totuşi reprezentarea, mai ales dacă luăm în considerare mărimea şi fineţea, fără a a uita poziţionarea strategică, specifică pentru un străjer.
Menţionez că în decursul anilor, am urcat de multe ori pe această vale, dar niciodată nu am remarcat Străjerul. Aşadar, fiindcă abia acum l-am văzut, să însemne că el m-a strigat pe mine? Nu ştiu asta, dar de prezenţa lui acolo nu mă îndoiesc, şi nici de prezenţa altora asemenea lui pe alte creste din Carpaţi.


Vineri, Octombrie 27, 2006, 04:56 PM 

Stele, ger şi ghitări în Mălăieşti
     media: 5.00 din 2 voturi

Se zvonea deja de vreo o săptămână că în Mălăieşti urma să fie, in seara de sambata, 21 octombrie, un chef excepţional. Se anunţa o seară de pomină, cu vin, cântece, un foc straşnic şi multă voie bună. Multă lume vorbea despre această seară, cei care nu ştiau, aflau şi ii puteai urmări cum reflectează pierduţi, la priveliştea impresionantă a Bucşoiului şi a Hornurilor, aflate în ceaţă sau scăldate în lumina soarelui aflat în drumul său spre asfinţit. De fapt, oricine a mers măcar o dată, fie pe Poteca de vara, fie pe Tache, sau coborând pe Brâna Caprelor, pentru a ajunge la (actual refugiul, în viitorul apropiat, sperăm, cabana) Mălăieşti, nu va putea uita vreodată nici atingerea stâncii reci, dure, dar plină de viaţă, pulsând, nici vălătucii de ceaţă ce se coboară de pe piscurile pictate în alb, şi nici apropierea de cabană, într-o noapte senină.
Aşadar am plecat sâmbătă dimineaţă, împreună cu John, cu Săgeata de 6.45, fiindcă pierdusem, la câteva minute, personalul de 6.15... Ne-am înţeles cu naşu' şi într-o oră şi jumătate eram în Buşteni. În gară îl vedem pe Sârmă, împreună cu încă 4 sau 5 oameni - urmau să urce pe Colţul Mălinului, până în Platou. I-am explicat că noi mergem în Mălăieşti şi că ar fi fain să vină şi ei. Au încuvinţat, zicând că poate ajung şi ei pe seară, dacă le-o permite timpul. Noi ne-am făcut cumpărăturile şi am plecat spre Crina să stăm cu ea la cafeaua de dimineaţă. Cum cafeaua s-a lungit câteva ore bune, am pornit spre Gura Diham în jurul orei 12 (!!!). Adevărul era că aveam suficient timp şi nu era niciun motiv pentru care ar fi trebuit să ne grăbim. Am ajuns pe la ora 14 în Poiana Izvoarelor şi am considerat că se cuvine să mâncăm şi să bem o bere (nu prea mult, totuşi), înainte de a ne aşterne la drum. Pe terasă la Izvoare stătea Ioana şi în scurt timp a apărut şi Marţianu. Aveam aceaşi destinaţie cu ei, aşa că am stabilit că urcăm împreună, însă cum Marţu avea probleme cu un genunchi, ne-am despărţit în Pichet, el a plecat spre Diham, iar eu cu John şi cu Ioana am pornit spre Mălăieşti, prin Tache.
Nici nu trecuseră 20 de minute de când pornisem, că ne întâlnim cu doi elveţieni, soţ şi soţie, pe la vreo 70 de ani amândoi, ce coborau voiniceşte, sprijinindu-se fiecare în câte o pereche de beţe telescopice. Mi-au lăsat un zâmbet pe buze aceşti doi munţomani, întâi pentru că am vorbit cu ei în germană, limbă dragă şi mie şi lui John, dar pe care, din lipsă de interlocutori, s-a aşternut praful... Şi apoi, nu ne-am mai încăput în piele de bucurie în momentul în care ne-au spus că ţara noastră este de o rară frumuseţe, şi chiar unică, au ţinut să adauge. Bineînţeles, le-am replicat şi noi că şi ţara lor este de o frumuseţe rară şi sunt multe locuri pe întreg întinsul Elveţiei, care ne trezesc amintiri frumoase - deşi, şi eu şi John, şi poate şi Ioana, gândeam zâmbind că oricât de frumoasă ar fi Elveţia, nu se va putea compara în vecii vecilor cu ţara noastră. Ne-am despărţit printr-un "Kreuzi" - salutul tradiţional elveţian (din partea germană) - şi am plecat mai departe. Încă înainte de a ajunge în Prepeleac, am dat de zăpadă (pulver, ce-i drept) şi am mers câteva porţiuni bune pe alb. Mi s-a părut foarte reconfortant să văd acel alb şi să merg cu sclipirea aceea deosebită de zăpădă proaspătă, timpurie, fără pată, fără acea greutate care pare a se aşterne mai târziu când iarna devine stăpână absolută.
Am ajuns în Mălăieşti în jurul orei 6, vremea era excelentă, se vedea totul până hăt departe. De lângă cabană, creasta Bucşoiului se vedea înroşită de un foc tainic, ca şi cum s-ar fi preschimbat brusc în oţel incandescent. Un grup de vreo zece oameni lucra de zor la noua cabană. Alte grupuri, mai mari şi mai pestriţe stăteau la masă şi în jurul refugiului. Am intrat în refugiu să ne lăsăm rucsacii şi să luăm câte un ceai, şi, aşa cum era de aşteptat, nu era chip să stai fiindcă era plin. Am ieşit aşadar afară, cu încă vreo două polare puse pe noi, să ne bem ceaiurile. Nici nu terminasem de înfăşurat ţigara - e de menţionat că am înfăşurat vreo 10 minute la o ţigară fiindcă aveam mâinile înţepenite - că îi vedem şi pe Şoimu, Raisa, Stâlp şi încă, câţiva venind din Omu.
Când s-a întunecat, ne-am retras în Anexă, am aranjat şi improvizat paturi suplimentare, am mâncat, apoi am rămas afară la un vin (din rezerva lui Şoimu - ediţia combinată sec cu demidulce, varianta "Raisa", produs iniţial însă de Dr. Puşcă). Am privit în neştire stelele, şi contururile ascuţite ale crestelor, am urmărit fascinaţi cele trei lumini ce mergeau pe creastă, dinspre Omu, ca apoi să le putem vedea cum coboară pe Poteca de vară - aminteau de fiinţele din neamul lui Tink (Peter Pan), care, în străvechime, pluteau prin văi şi prin păduri şi pe creste, fiindcă lumea nu era încă a oamenilor. În jurul orei 11, cei trei posesori ai luminilor de pe creastă au intrat în anexă. Au rămas cu noi, fiind cu toţii în jur de 20.
Se cânta deja de mult timp, înauntru, iar noi stăteam afară şi îngheţam. Am intrat să ascultăm, iar pe parcurs ghitara a trecut de la Stâlp, la Supă, la Şoimu şi s-a tot plimbat astfel vreo o oră. Nu s-a băut mult, nu a fost cheful anunţat, nu s-a nici măcar un foc, deşi, împreună cu cei din refugiu, erau vreo 70 - 80 de oameni în Mălăieşti, în schimb, Trăirea a fost - ca de obicei, pot descrie orice, numai o trăire autentică, interioară, nu. Ne-am culcat devreme - de abia se făcuse ora 1. Am dormit un somn liniştit, fără să simt, ca în fiecare noapte din timpul săptămânii, răsuflarea apăsătoare, grea a Bucureştiului. A doua zi, deşi eu aş fi vrut să merg în Bucşoiu, am plecat până la urmă tot pe Tache. Am mers lejer şi fără griji pe suflet, ci, ca la fiecare coborâre, doar cu cântecele din ajun şi cu acele doruri pe care ajungi să nu le mai porţi tu, ci te înalţă şi te coboară ele de pe stânci...

   


Motto:
"Cine călătoreşte-n depărtare / Adesea vede lucruri ce-l uimesc. / Acasă apoi le spune cu glas tare / Şi-ai lui ca mincinos îl dojenesc. / Căci omul mărginit nu dă crezare / La tot ce ochii nu-i adeveresc. / Deci, cei neştiutori eu nu m-aştept / Să creadă în cuvântul meu cel drept."
(Hermann Hesse, Călătorie spre Soare Răsare)
Despre mine: Ma numesc Andrei. Ce fac eu? Călătoresc & caut... Unde? In ţara mea & în adâncul meu. Ce caut? Urmele strămoşilor pe dalele de piatră ale turnului meu; cine am fost, cine sunt şi cine pot fi. Ei au fost daci liberi, iar eu, născut pe aceste pământuri sunt de un neam cu ei, vorbesc limba lor, iar simţirea lor este şi a mea. Aşadar, vă invit cu braţele deschise în casa mea. boomp3.com boomp3.com boomp3.com boomp3.com

Cautare


Dacă vrei să fii inştiiţat atunci când public ceva nou, scrie e-mailul


Ultimele insemnari

Linkuri

Blog Status

Vizitatori:7.022
Insemnari:4
Comentarii:3
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare